Daca si numai daca oul ar fi osos tot

Câteodată întrebarea vine înainte de a fi pregătit să afli răspunsul. Dar niciodată înainte de a fi pregătit să pui întrebarea. Astfel, o mulţime de informaţie ajunge prea repede. Un progres general dorit, dar care constipă psihicul în acea măsură iremediabilă apropiată de moarte. Nu e decât o moarte trăită, continuă, paranoică (vezi cazul de faţă). Plină de amintirile timpului care ţi-a mai rămas. Ruşinea ne întoarce cu faţa la zei. Nu umilinţa.

Un sunet ar fi scos. Atât. Şi moartea i s-ar fi strecurat printre unghii cu o viteză firească.

E interesantă patologia secundarului. De ce alternativă? De ce exotism? De ce altul? Snobismul de a avea grijă să nu te plictiseşti. Când mă contrazic să-mi spuneţi. Concurez la titlurile de “Alteţă a conflictelor” şi “Prinţ Moştenitor al imperativelor kantiene”. ( =)) ). Asa. Niciodată primatul nu înseamnă şi existenţă. Mai degrabă secundar şi astfel un ciclu inventat cândva la beţie.

Aşadar dacă şi numai dacă oul ar fi osos tot, timpul n-ar exista. Ghandi jeans. La revedere!

De ce a alege e important sau despre cum să-ţi pui bigudiurile corect (I)

Întrucât spaţiul nu-mi permite, lăsaţi-mă, dragii mei, să vă dezvălui de la început coordonatele compoziţiei cinematografice de sorginte crudă: deltaplanul. Despre deltaplan nu ştiu, însă, mai mult decât ce e aici. Dar surprinde prin, iată, atitudinea sa misterioasă. Poate fi o categorie de planor, evident, este, dar nu doar atât. Deltaplanul este un planor ca un triunghi (delta, you know…). Ceea ce-l aduce, iată, mai aproape de divin. Un deltaplan, dară, este o paralelă înfierată în linia cu care este paralelă.

Pentru că nici nu e propulsat, deltaplanul este automorful perfect. Mă rog, mai degrabă perfect adaptat. pentru că foloseşte principii naturale. Compromisul se află într-o discuţie lansată anterior de către mari profesori universitari: este, oare, posibilă permutarea unei forme în conţinut pentru ca, mai apoi, conţinutul să se clatine înapoi în formă de… deltaplan? Nu, zic ei cu grimase britanice. De ce, întreb politicos. Pentru că noi nu facem aşa ceva. Noi respectăm forma! Şi conţinutul, zic ei grăbit.

Ce a fost în spatele numirii unui triunghi zburător deltaplan? Etimologia, evident, împrumutul, viziunea iniţială. Un om care spune pentru prima oară un cuvânt împrumutat, adaptat limbii sale, impune viziunea sa asupra lucrului, fenomenului sau sentimentului (=)))  numit de acel cuvânt unei naţiuni întregi. Poate unei lumi întregi. [La început a fost cuvântul. Care?]  O singură viziune impusă împotriva a milioane de viziuni. Aşadar, cuvintele nu-şi au proprietatea de a semnifica. Semnificaţia nu le este proprie. Nimeni nu ştie, de fapt, ce înseamnă deltaplan.

Nimeni nu ştie ce înseamnă cuvintele. Nimeni nu cunoaşte lucruri nenumite. De ce? Ce cuvinte se pot inventa care să însemne altceva decât ce n-ar însemna? Dincolo de forma lor, cuvintele au în spate travaliul, algoritmul autocontrolului: păstrează istoria ideii.

Dacă îmi închipui o lume fără idei, am pluti cu câte două cuvinte la braţ, salutându-ne respectuos, cinând sub clar de lună şi strănutând kitsch. Batiste, cineva?

Şi nu sensul deranjează. Şi nici forma. Ci relaţia dintre ele. Un cuvânt nu înseamnă nimic, deci poate însemna orice. Ca şi două, trei sau mai multe alăturate. De-abia atunci se construieşte deliciul aporetic al comunicării interumane: aparenţa înţelegerii, a acceptării unui şir de relaţii lingvistice construit strict pe… nimic.

Dar cât de înfricoşător poate fi gândul că şi cuvintele pot construi?  [Închid geamul şi revin.]

Mă gândesc la ce simt acum. Habar n-am. E o combinaţie, evident, de senzaţii, percepţii şi alte lucruri din astea pentru care, din nou, s-au inventat prea multe cuvinte. Cred că o să le termine la un moment dat. O să-şi spună, peste câteva sute, mii de ani, că n-au mai rămas decât trei exemplare. Cuvintele sunt pe cale de dispariţie. De-abia atunci am intra în panică. Nu mai avem de inventat, de înţeles, de cunoscut nimic. Am muri ca specie.

Deltaplanul. E clar. El îmi oficiază întâmplările.

Mă gândeam acum dacă punctele triunghiului care ar simboliza Sfânta Treime sunt în acelaşi plan. Evident. Tocmai din cauza asta sunt doar trei. Al patrulea nu mai încăpea. Nu mai era în plan.

Ce cuvânt e ăsta, “deltaplan”, care nu înseamnă nimic? Şi, de fapt, înseamnă mult. [apropo, câte sensuri ale deltaplanului se pot desluşi?]. Dar cuvintele, alăturările lor care n-au ieşit? Alterările lor prin impunerea unei viziuni, recunoaşterea sensului în toate formele sale, împreunarea memoriilor sau a întâmplării? Sincer, cred că există prea multe cuvinte. Ar trebui redenumite unele lucruri, iar altele, scoase din uz. E ca un scrabble enorm.

Ce înseamnă “cuvânt”?

Amurgul curge…

Ca şi acum, parcă doar lumina bate prin aerul spart. Visez. Şi lumea mă aşază pe visul ăsta pe care îl încerc rămânând în mine. De data asta nu mă înşel. Ştiu că eu sunt cel care rămâne în urmă. Ştiu că mă uit înlăturându-mă. Doar ce mă leagă aici, pe încheietura mâinii, e amintirea.

Mercenarii îşi aruncă portretele la gunoi. Mai aproape suntem, în destin îngăimaţi unul din celălalt ca două aripi moi. Am stat aproape şi ne-am atins. Am obosit intrând înapoi, am mers pe cearşafurile şifonate ca pe apă. Înţeapă. Unde ştii mai bine. Ai înţepat şi lumea s-a transformat în povestea orbirii mele pe care am încercat s-o amân, dar am văzut că nu se putea. Era doar prima dată.

A doua oară, bâjbâind printre guri de aer, am aflat că-mi încarcerai privirea. N-ai vrut să iei parte. Ne-am aşezat, apoi, unul lângă altul, ca două uitări încremenite în reamintire. Atunci totul avea sens. Timpul îşi scurgea ridurile când într-unul, când într-altul. Le primeam. Eram ocupaţi cu viitorul.

Din când în când lumina ne sfâşia mâinile. Aveam de ales între somn şi viaţă. Am ales somnul. Eram foarte obosiţi.

Mai încolo se întindea o urmă albastră. Îmi spuneai că înţelegi, că trebuie să-ţi las ceva. Ţi-am dat încheietura mâinii şi ochii. Prin tine văd şi acum. Păşesc sigur.

Câţi pictori impresionişti cunoşti? Sau expresionişti… Sau, pur şi simplu, nuanţe, maniere. Canale, biciclete. Ceaiurile unice. Ai tot ce nu am uitat despre mine niciodată.

Respir. Şi prin firele de aer care îmi apasă aşteptarea aud noimele glasurilor. Îmi aprind o ţigară. Era ca atunci: tu povesteai, eu aş fi murit să fiu cuvântul.

Măseaua de minte şi peştele

Numele se rostesc. Şi în limitarea lor se recunoaşte fiecare cu o splendidă anulare a capacităţilor esenţiale. Nici un cuvânt nu le poate descrie pe toate celelalte. Nu le poate sintetiza atributele. Incubatoarele pe care le numim enunţuri nu sunt decât confuzia letargică între comunicare şi înţelegere. Pentru că omul nu naşte cuvintele. Ele nasc omul.  Determinarea îngustează. Fortifică marginalizarea potenţelor umane până la anulare. Fără acestea, omul nu e decât un cuvânt care nu spune nimic.

Să anulăm sensul. Să păstrăm din ecuaţia saussuriană doar forma. Vehiculul, cum i-ar spune alţii. Aparenţa. Judecata n-ar mai condiţiona aprecierea. Instinctele ar fi primordiale, s-ar suspenda unul pe celălalt. Dacă estetismul are o origine socio-culturală, din când în când şi politică, pornirile s-ar succeda cu repeziciunea nevoilor fiziologice. Pentru că, oricât de profan ar fi, oricât de grotesc, un climat social, pentru a putea reprezenta prin generalizare, prin uniformizare, trebuie să aibă un sens. Revenind, instinctele ar culege victimele formei, aparenţei, aspectului. Iar sensul anulat ar topi gheţarii. Se şi întâmplă.

Exploziile proiective (!) constau în contaminarea unei tradiţii cu ceva ce-i scapă. Doar până la un moment dat, când totul devine rebeliune. Noul este refuzat, contrazis prin teroarea obişnuinţei, deteriorat până aproape de anulare. Din tot conflictul se naşte un gol enorm. Pentru că a anula o casă înseamnă a nu-i mai găsi folosinţă nici temeliei.

Acceptarea, ca posibilitate evolutivă, nu cunoaşte îngustimea violenţei. Aceasta din urmă refuză, controlând lipsa de sens, sublimând coroziunile spirituale până la netezirea sinusoidelor emoţionale sau intelectuale. Acceptare, însă, găseşte soluţii pentru a rezista, apoi pentru o disidenţă în toată regula. Schimbarea vine din interior, dar cu gândul mereu către afară. Şi nebunia are acelaşi sens.

Cioplitul scaunelor de marmură e o îndeletnicire veche. Şi sigură. Pentru că nimeni nu se aşteaptă la altceva. Asamblarea unui corp de mobilă, montarea unui oarecare dispozitiv, în general, orice acţiune a cărei finalitate este prevăzută într-un prospect nu satisface dorinţa esenţială a omului pentru cunoaştere. Încep să-l înţeleg pe Blaga. Nu să-l plac.

Să anulăm forma, păstrând sensul ca entitate determinantă. Pragmatismul circumscris ideii de sens ar tolera moftul apariţiei unei estetici până în momentul în care această estetică ar reinventa ce sensul, in extremis, a ucis. Aparenţa. Adică posibilitatea de seducţie. Moartea formei reprezintă dictatura nimicului. Refuzul palpabilului, ceremonialul eterului fără divin. Un sfârşit penibil. Ca o roşie proaspăt tăiată pe o rană de la degetul arătător.

Fă-mă să nu mai vorbesc. Nu voi îngusta nimic. Voi îngrădi acceptabilul cu oscilaţia pulsului. Pentru că acolo există şi nicotina şi omul din spatele ei.

Cum se clatină corect

Nu mai e nici un fel de secret. Momentul în care se clatină toate valorile, când a asculta face parte din refuzul de a participa, când pledoariile pentru o cauză sau alta sunt ori inutile, ori lăsate la voia întâmplării, acela e momentul în care se clatină omul. Scorburile, şi ele dezrădăcinate, îşi caută pământul. La ele e normal.

Privirea, de fapt, întoarsă către ochi, este, dacă nu cel mai imprevizibil capriciu, măcar cea mai reverenţioasă răutate personală. Spectacolul reînrădăcinării nu-şi ascunde dovada naşterii, ci doar trece prin ea ca printr-un mijloc. Cu mâinile în buzunar, cu faţa ascunsă sub o glugă. Aşa mergem toţi. Nu avem timp să ne privim.

Istoria ne supune unor deconcentrări sistematice. Diacronia ne face mici, punctarea temporală ne aduce aminte de agoniile repetate şi de marginile dispariţiei. În centrul ei, nu suntem nici actanţi, nici complici. Pentru că ea însăşi, dislocată social, trebuie să-şi menţină centrul. Istoricii nu se uită la ceas. Pentru că le e frică de politică.

Ce e mai uman decât recunoaşterea trăsăturilor în lucruri neînsufleţite? Poate nerecunoaşterea existenţei lor. Poate refuzul de a le privi cu justificarea ingrată că nu generează emoţii. Nici mersul trenurilor nu generează emoţii. Nici cartea de bucate, nici măcar o cutie de prezervative. Doar folosirea lor poate conduce la afecte umane. Pragmatismul ideii de “obiect” se înscrie în pragmatismul ideii de “om”: obiecte fine, neascuţite, căutând în permanenţă haosul pentru a adora ordinea.

Darea în folosinţă a omului este, în primul rând, justificarea memoriei divine. Apoi, doar un act sexual.

Orgoliul înseamnă să crezi că eşti singur şi că nimeni nu se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Singur, fără amintiri, fără disocieri ale personalităţii (pour les connaisseurs), fără întrebări. Orgoliul înseamnă divin şi orice asemănare cu realitatea e doar o pură retorică a întâmpinării. Marketing psihologic. Apoi se întâmplă să fii suit pe icoane şi pupat de toţi cei pe care îi dispreţuiai, să fii folosit în scopuri “laice”, să ai valoarea vopselei şi lemnului pe care eşti reprezentat. Şi credeai că eşti singur…

Merg înspre celălalt cu ochii mari, încercând să mă descifrez în privirea lui. Pe-a mea n-o văd.